Calatoria mea e inceputa de multa vreme. Poate ca dinainte de a ma naste, cand, fara sa fi fost nici una din zilele mele, in Cartea vietii Dumnezeu scria despre mine. Poate ca de la nastere cand dragostea mamei mi-a dat odata cu laptele ei firesc si pe cel duhovnicesc, botezandu-ma mai inainte de a-mi afla parerea.
Poate ca mai apoi, cand devenind lucid si constient de lucruri m-am pornit catre bezne, aproximand inexact totul si pangarind proportiile. Nu vi s-au parut niciodata oamenii cat niste copaci? Si?! Erau? Viata e o carare destul de sinuoasa, de cotita ca, inspaimantat, sa am impresia ca poate nici nu m-am pornit inca la drum. „Ce este omul ca sa Te gandesti la el?” O trestie franta (nu doar curbata), o festila care fumega, dar dragostea tatalui meu nu ma dispretuieste.
Si in privinta autoflagelarii: am dezvoltat sensibilitati carora mi se intampla sa nu le mai rezist. Inima ma copleseste cu emotii adanci, abisale. Dar tot glasul ei e si dulce atunci cand imi vorbeste din partea Domnului si ca niste degete de indragostita se strecoara prin zavorul cheii, ca un rau subtire prin stramtori. Mi-am ascutit mintea si acum ma ameninta taisul propriilor ganduri, dar trudit si impovarat ma duc la Iisus si daca El imi da pacea care intrece orice pricepere, de ce m-as mai chinui sa pricep ceva?
71 de ganduri 
Pingback: Azi | lumea adam(a)ică