Dan Viorel Oros

L-am cunoscut pe cand eram copil. La acea vreme ma incanta iubirea calma ca o ninsoare a mamei mele. Aveam o inclinatie naturala spre muzica si dans. Ma si vedeam un calusar energic, electrizand cu talentul meu o sala de spectacol. Pentru a ma pazi de rau tatal meu avea un fel mai violent de a ma trata: imi povestea de inecati si alte chestii destul de dure pe care nu stiu daca nu le inventa anume pentru mine si din cand in cand, justificat, mai indrepta cu cureaua tendinta mea de a creste stramb. In clasa a V-a ma gandeam ca elanul claselor mici ma va ajuta si voi ramane intre premianti din inertie. M-am pomenit cu niste note catastrofale pe care, curios, nu le prea puneam la suflet, invinuind stilul profesoarei si nu slabul meu interes devenit manifest.

Ceva vreme inainte, tatal meu se “pocaise” dar nu reusise sa ne contamineze in nici un fel pe mine si pe mama. Cred ca asta a fost una din marile lui suferinte, pe care acum o vad nobila pentru modul demn si tacut in care si-a dus-o. Iubea cantarea si rugaciunea si Scripturile si pe frati. Fusese un strengar si un mafiot in adolescenta, un derbedeu veritabil si cauta sa ispaseasca, poate, printr-o credinta care, in acel moment, asumata, discredita si te pagubea. Biserica lui traia o venire in fire, o renastere din pricina pastorilor ei, Liviu Olah si ulterior Iosif Ton, care cautau, pentru adunarile lor, o innoire si o revigorare a legamantului de credinta. Privind in urma realizez acum ca era o lucrare a Harului dumnezeiesc! Pe mine nu m-a prins in nici un fel valul acelei treziri. Mergeam uneori si eu, cu tata, la biserica lui, dar programul nu ma impresionase cat sa cred ca ar avea de a face in vreun fel cu mine. Copiii bisericii primeau educatie religioasa in incaperi separate de sala mare a Adunarii, dar ma simtem intre ei a cincea roata la caruta. Ei erau draguti si frumosi, fara indoiala, dar, prezent acolo, eu nu eram unul dintre ei.

Intr-un asemenea moment l-am cunoscut. Fascinat de la prima intalnire, hotarasem, fara sa imi dau seama, ce am de facut. In biserica aceea unde era invatator la o grupa de copii credeam ca el ne ”vrajise” cand, de fapt, de acest om se folosea Dumnezeu pentru a ne fascina. Este un verset in Sfanta Scriptura care spune: “Intreg launtrul meu s-a miscat inspre el”. Exact lucrul acesta l-am simtit eu atunci: pe omul acesta ma pot bizui, e un om de incredere, sprijinit de el ma pot sui pana la Dumnezeu. M-am dat pe mana lui cum se da vantului un vultur insetat de zbor. Daca nu era el, nu ma dadeam, poate niciodata, nici lui Dumnezeu. Cine stie de cand ne da Dumnezeu tarcoale. Pe unii ii alege chiar din pantecele mamei lor. Dar iata ca Dumnezeu ma captiva atunci fara sa stiu ce ma mai asteapta. “Nu mai sunt al meu de-acuma…” Restul lucrurilor desi cereau si ele timp pareau mai mult de protocol si formalitate banala in comparatie cu perioada aceea de rascruce. Paul Negrut predica in acei ani cu putere, Billy Graham avusese o cruciada de evanghelizare, am ascultat multi americani care manuiau Cuvantul Sfant ca pe o sabie cu doua taisuri, dar nu pot spune ca “m-a atins predica vreunuia” si cuvintele lor nu ar fi ajuns niciodata la mine daca nu as fi fost sensibilizat in prealabil atat de eficient.

Poate ca nu a fost decat un inceput slab si discutabil. Dar Dumnezeu trebuia sa inceapa si cu mine de undeva, nu? Poate ca nu am fost decat un exaltat care nu a stiut aprecia just circumstantele si lirismul meu a sublimat o situatie obisnuita si a incarcat un om cu o slava vrednica doar de Dumnezeu. Dar Dumnezeu fara sa isi imparta slava cu cineva, s-a inchipuit pe Sine in om si in Cristos s-a intrupat. Chipul lui Dumnezeu l-oi fi vazut de vreme ce am fost marcat atat de profund. Si adolescenta e, in felul ei, de vina, deoarece este, prin excelenta, varsta celor mai puternice impresii. Dar incepusem sa adun cu Dumnezeu, sa ma descopar pe mine.

Crestea copilul cel plapand
Curat frumos cuminte bland
Dar ii cresteau cu negru gand
Si Iuda si dusmanii.

Intre timp imi crescusera si mie dusmanii. Intre ei, cei mai puternici mi-erau cei launtrici, care se hranisera cu carnea si sangele meu. In lumea aceasta de interioare, vorba Poetului, omul se mai poate pierde o data. ”Cat pe ce sa pier in mijlocul invatatorilor mei.” Cei mai subtil si sofisticat pierduti sunt oamenii religiosi. Ei se cred in siguranta, isi spun “Pace!” si atunci o nenorocire, un prapad vine peste ei. Ei cred ca stau in picioare, de aceea s-ar putea sa cada. Ei se cred slujitori ai lui Dumnezeu, dar Dumnezeu care vede in ascuns stie cat adevar este in inchinarea lor si daca nu cumva slujesc unor dumnezei straini. “Plecati de la Mine voi care lucrati faradelegea. Niciodata nu v-am cunoscut!” Cele mai incredibile pacate sunt cele premeditate minutios in camaruta inimii, la loc ferit, ocolind orice proces de constiinta. Aceasta ispita malefica, aceasta demonie principala necesita din nou interventia Harului. Si si in sensul acesta ne-a fost dat Har dupa Har. Suntem martorii unor izbaviri succesive care insumate fac mare mantuirea noastra. Sunt ”drum in lucru si nu m-a terminat Dumnezeu!” (Vasile Paul) “O experienta spirituala daca nu este continuata se transforma in negatia ei!” (Sami Mitra) Cine stie de truda cator lucratori este nevoie pana sa ne mantuim de tot?