O viata de traitor

Fac aproape un an de mesaje. Ma gandesc sa ma opresc cu scrisul pe aici, pe undeva, ca intr-o poiana si de acum inainte, calatorind cu cate un cuvant de-al iubirii lui Dumnezeu, intr-o  tacere mantuitoare sa-mi duc, cu ajutorul harului Sau, viata fara sa stie nimeni pe unde ma mana pe mine Duhul. Asa ma si smeresc, ma si subtiez, ma mai orientez, mai vad si de lumea asta concreta din jurul meu. Nu, nu ma inchid in mine, ma deschid intr-alt fel catre voi. Si Dumnezeul din ascuns este o prezenta. „Sa va pupe pita si Maica Domnului!” vorba lui bunu’.

| 1 comentariu

De unde vine numele telefonului – Puterea tamaduitoare a iubirii – Viata intrauterina – Familia de cuvinte a lui Corcodusa – Lui Andrei ii place linistea – Picioarele soarelui – Vocea interioara – Poza Domnului

Copiii au auzit ca Adam a dat nume tuturor animalelor.
„De ce se cheama ala telefon?”
„Pentru ca asa i-au pus numele Adam si Eva…”

***

Alexis si-a spart capul in marginea de la usa. Dupa cateva zile:
„Cum mi-a trecut asa de repede?!”
Andrei:
„Pentru ca m-am rugat eu pentru tine!”

***

Copiii vad pe YouTube cum se dezvolta un fat in pantecele mamei lor.
„Dar de ce s-a format asa bebelusul?”
Andrei:
„Ca l-a mancat mama lui. Cred ca l-a inghitit.”

***

Alexis:
„Corcodas, corcodas, ce mai vrei sa corcodezi?”

***

„Andrei unde mergi?”
„Nu ma intreba. Fa liniste.”
Urca pe un taburet la dulapul cu dulciuri. Ma vede si vine sa inchida usa:
„Nu vreau sa te deranjez.”

***

„Uite, Andrei, cum se coboara soarele dupa dealuri…”
„Merge pe picioarele lui?”

***

Andrei vrea sa doarma cu Sebi.
„Da’ nu te-am chemat Andrei”, zice Sebi.
„Ba da m-ai chemat fara sa imi spui.”
(Stiu cazul unui alt „gradinar”: „Eu pot sa spun ceva ce D-voastra nu auziti!” Educatoarea mi-a explicat – altminteri nu as fi stiut – ca e semnul dezvoltarii constiintei, e vocea interioara.)

***

„Hei, am gasit o poza cu Domnul Iisus. Am sa i-o dau la Domnul Iisus cand o sa vina pe pamant.” (Alexis)

Publicat în De-ale copiilor | 1 comentariu

Nevointa

Nevointa e o lupta pe viata si pe moarte cu Ingerul Domnului. E o alergare dupa premiul chemarii ceresti. E scara cerului pe care urc sa imi castig cu sudoare painea vietii atunci cand caderea mi-ar fi mai la indemana. Nevointa are de a face cu lepadarea de sine, cu taierea propriei mele vointe. E un spin in carne, o cruce, o partasie cu suferintele dragi ale Mantuitorului meu. „Eu imi apar saracia si nevoile si neamul…” Nevointa are de a face cu prezenta lui Dumnezeu in lume, e sinonimul concret, intrupat al rugaciunii: „Faca-se voia Ta!” Parintele Arsenie Papacioc spunea ca mai presus decat nevoitorii sunt trezvitorii. Asa o fi!

Publicat în Cuvânt de învăţătură | Lasă un comentariu

Bir Cezarului

Am platit taxele si impozitele si am ajuns, ce fericire, cu toate la zi.  Subit insa, mi se face greata de asa o uraciune: ma simt tratat ca un rob. Care Imparat ar lua bir de la fiii Lui? Cand Adam a fost neascultator, Dumnezeu nu a luat pielea de pe el, ci, dimpotriva, l-a imbracat in haina de piele.

Dar eu trebuie sa ma port aspru de tot cu trupul meu si sa surp intariturile mintii mele daca vreau sa nu mai intru la judecata. Numai judecandu-ma singur voi ajunge sa nu mai judec nimic, nici macar pe mine. Cine isi vede pacatele e mai mare decat cel ce vede ingeri.

„Doamne, ai mila de mine, pacatosul!” Sunt un ticalos nu doar din pricina relele pe care, constient sau nu, le faptuiesc. Ticalosia mea sporeste, mai ales, datorita binelui pe care nu-l fac atunci cand as putea, datorita luminilor neaprinse in bezna. Dupa cum dintr-o credinta de marimea bobului de mustar creste un copac in ramurile caruia pasarile cerurilor isi fac cuib, la umbra caruia se odihnesc animalele campului si in rau, ca in bine, „putin aluat dospeste toata plamadeala”.

Prin jertfa lui Iisus insa am fost rascumparati, adica condamnati la moarte cu confiscarea averilor (Sami Mitra), asa ca pe langa zeciuiala datorata lui Melhisedec (amintiti-va ca Tobit platea trei zeciuieli) hai sa le platim si pe celelalte, inclusiv Bir Cezarului.

Publicat în Cuvânt de învăţătură | Lasă un comentariu

(Ne)dreptatea lui Dumnezeu

Dumnezeu nu suporta osanda, in general, pentru ca „nu exista nici o condamnare pentru cei ce sunt in Iisus Hristos.” Nu agreaza nici chiar acuzatiile intemeiate: „daca cineva are pricina sa se planga…” sa nu se planga. Corolar: nu fii paracios.

In spirit antinomic, pentru El e o nesimtire si ca cel vinovat sa treaca de nevinovat (si viceversa).

Pare, astfel, incorect si că Cel ce nu a cunoscut nici un pacat a fost facut pacat pentru noi si că noi suntem facuti neprihanirea lui Dumnezeu in El. Cum e posibil sa fiu justificat printr-o neprihanire care nu mi se cuvine? Cum e posibil sa intreprinda El o asemenea nedreptate cand e in discutie chestiunea mantuirii mele (si, implicit, a noastre)? Sa fie vorba aici de un lucru stramb care sminteste ratiunile unei minti sanatoase sau avem noi o neputinta de a lasa adevarul sa locuiasca in noi?

„Este, oare, nedreptate in Dumnezeu?”

Iisus il lauda pe ispravnicul necredincios pentru ca, asa necinstit cum era, a lucrat cu intelepciune. Caile Domnului sunt drepte. Sarpele insa si pe drum drept merge tot serpuit.

Prin contrast, sfantul nu e niciodata un om „sub vremi”. El se imprieteneste tot mai mult cu Dumnezeu printr-o bogatie exagerata de har. Pare un oportunist, un smecher, un escroc, pe cand noi, ceilalti, oameni de treaba si cinstiti… Dar de ce sa cheltuim banii pe ceva ce nu satura? Sa cumparam de la Dumnezeu, fara bani si fara plata, vin si lapte si grasime, intreg belsugul unei patrii fagaduite.

Este ceva nedrept in iertare, in ingaduinta, in indulgenta? Exista vreo lege impotriva iubirii fara de masura? „Si s-a ridicat mila asupra dreptatii.” (Arsenie Papacioc) Intelepciunea lui Dumnezeu e neprihanita in toate caile ei.

Publicat în Cuvânt de învăţătură | Lasă un comentariu

Cele de sub pamant

Sunt oameni fara realizari notabile dar cu o bucurie debordanta. Cine le procura acestor „saraci” veselia? Subconstientul, necunoscutul firii naste fericiri aparent neintemeiate, dar veritabile. Tot din profunzimea de taina se ridica, ca niste balauri, angoase si fobii traumatizante.

Sunt oarecum inca nefamiliarizat, chiar neobisnuit cu felul asta de lucrare, in ascuns. Exista si in Sfanta Treime o parte – si inca nu una mica – nedescoperita pentru ca, vorba lui Christos Yannaras, „adevarul nu poate fi epuizat in formularile sale”.

Ca sa nu sfasii, prin cuvant, misterul divin, cel mai oportun ar fi sa amutesc si sa ma umplu de mirare. Contemplatia sfanta (Vederea lui Dumnezeu, ar spune Lovski) sfarseste in inchinare liturgica si adoratie smerita. Domnul scoate din tarana acestui trup, ca un miner, pe cele de sub pamant, minereurile.

„Adancul cheama adancul.” Abisal, nu?!

Asa se explica si de ce neamurile, probabil fara exceptie, au dedesupturile lor specifice, in care se sfintesc sau se pangaresc, legile lor nescrise cu care se simt justificate sa opereze, care particularizeaza in asemenea hal criteriile de evaluare incat, ca sa nu cad in eroare, sunt nevoit sa nu mai judec.

Nu mai poate fi vorba aici despre obiectivitate, ci de puncte de vedere (sau de orbire), de aproximatii validate sau invalidate de feluritele experiente de viata. In ce masura realitatea este determinata de vremuri si de imprejurari? Pe al cui subiectivism as putea paria?! Poate ca si norocul e cu functie, iar soarta tine de cartea vietii in care au fost scrise toate zilele unui om mai inainte de a fi fost vreuna dintre ele.

Cand va veni Hristos cele spuse in soapta vor fi strigate in gura mare, de pe acoperisurile caselor. Fa-ti, asadar, incoace urechea: am un singur cuvant pentru ziua datului pe fata si pentru ceasul scoaterii la iveala a celor, acum, mai mult sau mai putin, bine sau rau, subintelese. Am un singur cuvant: „Iisus”.

Publicat în Intrebari | Lasă un comentariu

Pe dinauntru

Cand citesc din Cartea Sfanta mai citesc in ea ceva despre mine?! Ascultarea si smerenia la care stiu, ca un adevarat carturar, ca ma cheama Dumnezeu, le si am?! Nu a ajuns Cuvantul o vorba in vant, o fantoma fara trup?!

Cum ar putea un om sa creasca odata cu iarba, cu florile campiei? Simte cineva pulsul copacilor si febra soarelui? Cu cata precizie imi intuiesc locul in aceasta simfonie cosmica? Cum sa te asezi printre oameni ca sa nu strici armonia peisajului, ca sa fii „intru”?

Vi-am mai spus despre deosebirea dintre „in” si „intru” pe care ingenios a sesizat-o Constantin Noica.

„Hristos in voi, nadejdea slavei.” Faptul ca sunt (cat de cat) obisnuit cu textul Sfintelor Scripturi nu ma si face automat membru in familia lui Dumnezeu de cuvinte. Dimpotriva, risc sa adun osanda. Le stiu pe dinafara. Dar le stiu oare pe dinauntru?!

Publicat în Cuvânt de învăţătură | Lasă un comentariu